In cautarea cmmnc ( celui mai mic numitor comun) si a ecumenismului pierdut

In articolul “Ecumenismul și cele cinci „sola” ale reformei” un doctor în teologie sistematică de la Fuller Theological Seminary, Pasadena, California , propune o schita de “schela” de constructie a unui ecumenism “comestibil” si acceptabil pentru spectrul divers confesional crestin.

Pentru inceput sunt de remarcat cateva observatii ale apologetului ecumenismului (sublinierile imi apartin):

proiectul ecumenic nu e posibil decât pornind de la o anumită viziune teologică asupra a ceea ce înseamnă a fi creștin. […] decât prin asumarea unei înțelegeri potrivite asupra naturii credinței creștine.

Atât timp cât credința creștină este înțeleasă ca presupunând o anumită convingere doctrinară bine precizată — de pildă, este echivalată cu convingerea foarte precisă privind caracterul substitutiv al jertfei ispășitoare a lui Isus Hristos —, nu va exista ecumenism … 

Cum nu va exista ecumenism nici daca “împlinirea evangheliei înseamnă supunerea față de conducerea spirituală a unui anumit episcop “ sau “atât timp cât se presupune posibilitatea de a ajunge la infailibilitate în crezuri și convingeri privind realități teologice”.

Cu alte cuvinte , ecumenismul este posibil doar daca ai anumite “lentile” , cele “potrivite” fara de care proiectul ecumenic este fara doar si poate sortit esecului. Si care anume ar fi aceste lentile potrivite?

“ Proiectul ecumenic presupune o înțelegere a esenței credinței creștine mai încăpătoare și permisivă dogmatic.”

intelegere care nu tine mortis la o “anumita convingere doctrinara bine precizata”.

Este limpede ca lumina zilei:

ecumenism =

convingeri “mai putin bine precizate” +

“o înțelegere a esenței credinței creștine mai încăpătoare și permisivă dogmatic.”

Cu cat convingerile sunt mai “nebuloase” si intelegerea e mai permisiva si “generoasa” cu atat sansele ecumenismului sunt mai sporite.

Nimic exceptional pana aici. Noutatile sunt insa in alta parte : in modul cum textele Bibliei sunt deturnate si aservite unei agende cu care , la o analiza atenta, nu prea au nimic a face.

Astfel bunaoara teza (si concluzia) cu care doctoral ne “ispiteste” se rezuma in urmatoarea fraza :

“ Într-un cuvânt, ecumenismul înseamnă a crede că „noi, ca și ei, vom fi mântuiți prin harul Domnului Isus Hristos” (Fap. 15,11). “

Cine sunt acesti “noi” si “ei” astazi? 

Cine erau acei “noi” si “ei” din discursul apostolului Petru redat de doctorul si evanghelistul Luca scriind cronica Faptelor Apostolilor din primul secol crestin ?

Se poate cinstit si corect aplica textul (si contextul) din Faptele Apostolilor asa cum o face doctorul de la Fuller la si intru slava cauzei ecumenice ?

Aparent , textul pare “smart” ales : si in Fapte 15 e vorba de niste dispute doctrinare, e vorba de un sinod unde Biserica se pronunta in vederea mentinerii unitatii ei.

La o privire (probabil prea) atenta , discrepantele intre contexte ne cam lasa fara sansa de a folosi textul asa cum o face doctorul de la Fuller.

1. Desi este vorba de dispute doctrinare, partile in “conflict” recunosc aceeasi autoritate suprema – apostolii si batranii sub calauzirea Duhului Sfant. (Fapte 15:2,6). Ceea ce nu este nici pe departe cazul in marile si micile factiuni crestine astazi, fiecare cu autoritatea ei ( papa de la Roma, patriarhii bisericilor ortodoxe , micii papi sau conferinte generale ale diverselor schisme si schisme la schisme protestante).

2. Disputa din Fapte priveste tensiunea dintre evreii crestinati si crestinii dintre neamuri in ce priveste necesitatea circumciziei si a lui Moise pentru salvare. Disputa e transata prin decizia apostolilor, si desi exista recrudescente ( Galateni) , majoritatea Bisericii s-a pronuntat definitv asupra problemei. Disputele multiple de astazi privesc multe prea multe divergente si razboaie doctrinare pentru care nu exista nici un for sau autoritate care sa fie recunoscut(a) unanim si definitiv.

3. Apostolul Petru invoca evidenta daruirii Duhului crestinilor dintre neamuri “ca si noua” ca dovada irefutabila a nediscriminarii in functie de circumcizie si Moise.

“ Şi toată mulţimea a tăcut; şi-i ascultau pe Barnaba şi pe Pavel istorisind toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu printre naţiuni prin ei.” (Fapte 15:12 GBV)

Se poate vorbi astazi despre vreo amutire a tensiunilor invocand ceva care sa apropie macar dispozitia de a vedea lucrarea Duhului dincolo de limitele tarcului confesional?

A crede că „noi, ca și ei, vom fi mântuiți prin harul Domnului Isus Hristos” presupune a accepta in “ei” ceea ce cred ca este erezie, fals, contrafacere? Nu este asta sinonim auto-mutilarii daca nu “sinuciderii” ? Cum sa nu mai cred ca e fals ceea ce sincer cred ca e fals? Probabil renuntand la “pretentia” de adevar, relativizandu-l pana la a-l desfiinta practic? Sa fie permisivitatea dogmatica ( nelimitata? sau pana la ce limite?) si imprecizia (nebuloasa?) doctrinara calea stramta si buna spre ecumenismul pentru care s-a rugat Domnul si care are a face cu mantuirea?

Daca ar fi sa ma gandesc la o pala ilustratie a unui ecumenism (desi, trist, fulgurant) de a carui autenticitate nu am motive sa ma indoiesc , probabil cea mai evidenta ar fi cea a slujbele ecumenice evocate de Nicolae Steinhardt in inchisorile comuniste:

“În camera 87 la Gherla dau de mulţi preoţi de tot felul, catolici, ortodocşi, uniţi, calvinişti, luterani, precum şi de câţiva predicatori sectanţi... În fiece dimineaţă se organizează slujbe ecumenice la care iau parte toţi preoţii; la început, sectanţii refuză să ni se alăture (în afară de minunatul Traian Crăcea, singurul care, din câţi sectanţi mi‑a fost dat să cunosc, admite că orice creştin se poate mântui); apoi vin şi ei, dar stau niţel retraşi, ca nişte „observatori“. Slujba se celebrează, fireşte, în şoapte şi cu mari precauţii. Avem din fericire parte de gardieni destul de nepăsători, mai ales în prima parte a dimineţii, când sunt foarte ocupaţi.

Incomparabila frumuseţe şi covârşitoarea măreţie a slujbelor acestora clandestine săvârşite de nişte puşcăriaşi zdrenţuroşi, tunşi chilug, murdari şi slabi de le plângi de milă ori de scârbă mă izbesc din prima clipă. Ele sunt cu adevărat un lucru nemaipomenit şi răscolitor. Nimic nu le poate întrece splendoarea, deşi se reduc mai mult la gesturi furtive şi la şuşoteli. Cu timpul însă, în cursul celor câteva săptămâni ce petrec în camera 87, prindem curaj.
Cuvintele se rostesc mai răspicat, gesturile se fac mai amplu, mai făţiş. Sentimentul interconfesional prinde aripi şi ecumenismul devine altceva decât o bunăvoinţă şi o intenţie nobilă, devine o comuniune şi o înflăcărare. Cred că nici Papa înconjurat de cardinalii săi în Capela Sixtină, nici slujbele la Sf. Sofia sub Justinian, nici liturghia oficiată la catedralele din Colonia, Chartres ori Toledo, nici ceremoniile cele mai fastuoase de la Sf. Vasile Blanjenîi, de la Notre Dame din Paris ori de la abaţia din Westminster nu pot întrece sfioasele noastre ceremonii lipsite de orice instrumentalitate. Clericii, am impresia, îşi uită fiecare denominaţiunea şi nu‑L mai predică – voioşi – decât pe Acel care Se află oriunde sunt doi sau trei adunaţi în numele Său.

Da, strălucirea slujbelor noastre ecumenice matinale, unde fervoarea creşte văzând cu ochii, o întrece numai cea a catacombelor şi a vizitelor Domnului Hristos în casa de la Betania.” ( Jurnalul Fericirii)

Singura forma de ecumenism viabila din punct de vedere al Scripturii este cea lucrata de Duhul Sfant si recunoscuta voluntar si sincer de corpul credinciosilor fie el si “inregimentat” sub “rituri” diferite. Singura dovada care poate aduce la tacere tensiunile dintre viziuni teologice diferite este cea a lucrarii irefutabile a Duhului – in asa fel incat orice crestin calauzit intr-adevar de Duhul Sfant poate recunoaste lucrarea Duhului din el si “ai lui” si in “ceilalti”.

Si tot de la parintele Steinhardt cetire despre ecumenism:

“Oricât am fi de ecumenici, nu putem să nu fim exacţi.” ( Jurnalul Fericirii)